Biserica Ortodoxă Râpa de Jos

Istoricul bisericii

Când vrem să vorbim despre patrimoniul spiritual al unui popor este absolut necesar să amintim viaţa lui religioasă, pentru că însăşi structura sa spirituală s-a conturat prin trăirea acestei vieţi.
Poporul român a intrat în contact cu religia creştină încă din cele mai vechi timpuri, odată cu propovăduirea credinţei în Hristos de către Sfântul Apostol Andrei. De asemenea, lumea romană (soldaţi, colonişti etc.) a contribuit la trecerea locuitorilor spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic de la credinţa zalmoxiană la creştinism. Legiunile cantonate în provincia Dacia (Macedonica, Gemina) şi permanentul contact între cele două civilizaţii a favorizat atât romanizarea cât şi încreştinarea autohtonilor. Numeroasele dovezi arheologice descoperite pe întreg cuprinsul ţării, printre care şi cele de la Brâncoveneşti şi Vătava (localităţi învecinate Râpei de Jos), confirmă existenţa schimburilor culturale şi religioase între cuceriţi şi cuceritori. Există posibilitatea ca o parte din populaţia Brâncoveneştiului şi a localităţilor învecinate să se fi retras într-un moment de primejdie în actuala localitate Râpa de Jos (o zonă ferită, retrasă, aflată în preajma unei păduri).
Deşi rădăcinile civilizaţiei româneşti pe aceste meleaguri sunt, probabil, mult mai vechi, primul document care atestă existenţa localităţii şi a vieţii bisericeşti datează din secolul al XIV-lea. În document se precizează: ,,Trebuie luat în seamă că în ziua întâie a Păresimilor (4.03.1332) magistrul Ioan, arhidiacon de Ozd.... Popa Nicolae, din satul Râpele (Villa Rapularum) a plătit un loton de argint'', ceea ce ne determină să presupunem că în aceste locuri era o aşezare bine închegată, având o organizare bisericească, cu un preot local, "Popa Nicolae", de rit ortodox.
Tot acest izvor istoric menţionează că organizaţia bisericească de pe Valea Râpii era în evidenţa unui for tutelar, Arhidiaconatul de Ozd, căruia îi datora ascultarea canonică şi dogmatică, având drepturi şi îndatoriri ca de exemplu: plata sidoxiei şi impozitul de cult faţă de organul tutelar.
Documentul este sumar, nu aduce lumină în elucidarea multor lucruri, dar are o importanţă capitală, fiind un punct de referinţă în istoria bisericească a localităţii (anul 1332, cu specificarea organului tutelar de care aparţinea şi anume „Arhidiaconatul", adică Protopopiatul de Ozd).
Conform acestuia, satul (satele) „Râpele" reunea la începutul secolului al XIV-lea o comunitate bisericească ortodoxă mare, care contribuia cu o sumă substanţială la susţinerea centrului tutelar. În istoria bisericească este specificat faptul că unităţile mici bisericeşti erau ajutate de forul tutelar, pe când unităţile mai mari şi bine consolidate aveau obligaţia achitării unei sidoxii faţă de centrul tutelar.
Menţionarea unui preot local ne determină să presupunem că la acea dată ar fi existat şi un lăcaş de cult. Din păcate, nu s-au păstrat documente care să indice locul în care a fost amplasată biserica sau anul construirii ei, dar probabil se găsea cu aproximaţie pe locul actualului lăcaş de cult (locul unde se află astăzi este ideal pentru un lăcaş de închinăciune).
De la prima menţionare istorică a localităţii (1332) şi până în anul 1610 nu mai avem nici un document referitor la biserica din Râpa de Jos. La acea dată se precizează că popa Toader din Râpa de Jos a alcătuit o pravilă care ulterior a fost publicată de C. A. Rosetti în Analele Bistriţei. Deşi nu se pomeneşte nimic despre vreun locaş de închinăciune, totuşi putem deduce că la data respectivă, la Râpa de Jos, exista o comunitate ortodoxă bine închegată, având desigur şi biserică.
Din Conscripţia lui Inocenţiu Micu Klein de la anul 1733 aflăm că la Râpa de Jos existau doi preoţi ortodocşi, o casă parohială şi o biserică.
Toate conscripţiile ulterioare, plus documentele existente de la 1800 până în zilele noastre, atestă existenţa vieţii bisericeşti în localitatea Râpa de Jos.
După spusele bătrânilor, edificiul bisericii de astăzi a fost ridicat pe locul unuia mai vechi de la care s-a păstrat doar Sfânta Masă, pe piciorul căreia este gravată o inscripţie cu litere chirilice.
Inscripţia ne precizează anul de când datează Sfânta Masă (1759) şi probabil cel al construirii vechii biserici.
A existat o teză a unor cercetători care afirmă că această biserică ar fi fost de rit luteran (săsească), dar aceasta nu are nici un credit. Teza se bazează pe faptul că biserica este orientată pe axa sud-nord (ca şi bisericile luterane) şi nu spre est ca cele de rit ortodox.
Însă între anii 1973-1974, la această biserică, s-au făcut reparaţii interioare capitale şi cu această ocazie s-au descoperit fragmente de pictură murală pe toată suprafaţa interioară a pereţilor.
După investigaţiile făcute de cercetătorii de la Direcţia Monumentelor Istorice din Bucureşti, s-a constatat că aceste fresce ar data din anul 1700, având caractere bizantin-ortodoxe (rezultatul investigaţiilor infirmă aşadar teza mai sus menţionată).
În concluzie, la anul 1700 această biserică era ortodoxă. De aici rezultă că la acea vreme, la Râpa de Jos, era o unitate bisericească puternică care a permis pictarea interioară a edificiului. Nu se cunoaşte anul construirii şi nici ctitorul ei.
Din păcate nici data construirii actualului locaş de închinare nu ne este cunoscută.
Conform statisticii efectuate în anul 1805 şi publicată în revista „Transilvania" de la Sibiu, la Râpa de Jos existau la acea dată un preot ortodox hirotonit în Transilvania, o biserică şi 96 de familii.
Probabil că la începutul secolului respectiv (sec. al XIX-lea) biserica din Râpa de Jos a fost renovată (sau chiar reconstruită, nu ştim sigur), pentru că o însemnare aparţinând preotului Vasile Mateiu găsită pe un Minologhion din anul 1871 ne precizează: „Biserica noastră cu hramul „Înălţarea Domnului" zidită în veacul al XVIII-lea s-au sfinţit prin episcopul Vasile Moga în 24 iunie 1824 şi s-au reparat din nou ridicându-se zidul cu o jumătate de metru; s-au făcut ferestre noi, mari; s-au ridicat turnul boltindu-se deasupra în anul 1900 cu suma de 4400 de coroane fiind paroh Vasile Mateiu şi epitrop Grigore Bondrea, fiind 208 familii cu 920 de suflete, credincioşii bisericii noastre".
După cum rezultă din această însemnare, în anul 1900 la vechea biserică a parohiei (din sec. al XVIII-lea) s-au efectuat lucrări de mari proporţii. Din păcate nu ştim dacă după aceste lucrări efectuate a avut loc o nouă sfinţire a bisericii.
Sfântul Chivot care se păstrează şi astăzi pe Sfânta Masă, în altarul bisericii, ne oferă posibilitatea de a vedea cum arăta vechea biserică, cea fără turn ridicată în veacul al XVIII-lea7.
Edificiul bisericii de azi, construit din bolovani rotunzi de vale şi din cărămidă, cu o grosime exagerată, tencuiţi iniţial cu lut şi var, prezintă o vechime considerabilă.
Biserica e construită în stil romanic cu o singură navă, pe interior cu altar semicircular şi hexagonal în exterior. Ea a avut iniţial un turn mic din lemn care a fost demolat în anul 1900 şi înlocuit cu actualul turn din cărămidă. Cu acea ocazie i s-a schimbat bolta, acoperişul, iar geamurile au fost mărite considerabil.
Lucrările au costat 4400 de coroane, o sumă semnificativă pentru vremurile respective.
Aceasta este prima reparaţie capitală cunoscută de către noi.
Următoarea renovare a Bisericii a avut loc între anii 1969-1974. Atunci s-a refăcut atât exteriorul cât şi interiorul bisericii. Lucrările de reparaţie au fost executate în mai multe etape sub conducerea preotului de atunci, Ioan Cerghizan.
Iată care au fost aceste etape:
- s-a acoperit din nou biserica cu tablă zincată;
- pereţii Bisericii din exterior au fost răzuiţi de vechiul mortar de lut şi tencuiţi cu mortar de nisip şi var, iar la urmă vopsiţi;
- în interior, pereţii au fost răzuiţi şi tencuiţi;
- o altă lucrare, de mare amploare, pentru acea dată, a fost pictarea Bisericii în interior;
- s-au înlocuit geamurile, tâmplăria;
- s-a vopsit tâmplăria şi duşumeaua;
- s-au cumpărat covoare şi toate odăjdiile necesare Bisericii.
Toate aceste lucrări au fost executate în decurs de 5 ani, un timp extrem de scurt şi au costat 225.000 lei. Trebuie menţionat faptul că toţi aceşti bani s-au adunat de la credincioşii parohiei fără să se fi primit din exterior vreo sumă de bani.
Tot în timpul păstoririi preotului Ioan Cerghizan s-au efectuat şi alte lucrări, cum ar fi:
- s-a construit actuala casă parohială;
- s-au ridicat anexele gospodăreşti necesare;
- s-a împrejmuit Biserica cu un gard de fier, pe fundaţie de beton, care avea o lungime de circa 300 de metri;
- de asemenea s-au împrejmuit cu gard şi cele două cimitire ale parohiei.
De atunci şi până în anul 2001 nu s-au mai efectuat alte lucrări majore la Biserică.
Nicolae Albu, fiu al plaiurilor de pe Valea Gurghiului (originar din localitatea Adrian), eminent cunoscător al învăţământului românesc din Transilvania, întru-una din lucrările sale ne oferă o informaţie preţioasă. El menţionează că la sfârşitul secolului al XVIII-lea au fost ridicate mai multe mănăstiri, prin generozitatea unor ţărani mai înstăriţi, unde se învăţa carte.
Într-un zapis din data de 14 decembrie 1737 întocmit de Popa Mihail, din Sângeorgiul de Mureş, având semnaţi ca martori pe popa Mihail din Lăureni şi popa Pintilie din Mura Mare, se arată că au fost ridicate mai multe mănăstiri în care se făcea şcoală între care s-au numărat cele din Deda, Sânmărtin, Solovăstru, Caşva, Hodac, Ruşii-Munţi şi Râpa.
În continuare se face menţiunea că ieromonahul Varlaam din Topliţa (judeţul Harghita) după ce a cutreierat satele de pe Valea Mureşului de Sus, Râpa, Solovăstru, Săcalu de Pădure, etc., împreună cu Ioan Dascălu şi Idita Miclăuş Creştina s-au oprit la Prislop unde erau vestiţi zugravi de biserici.
În capitolul intitulat „Petru Maior şi şcolile din protopopiatul Reghinului (activitatea lui ca pedagog)", Nicolae Albu arată că la mijlocul secolului al XVIII-lea existau numeroase mănăstiri în care se făcea şcoală printre care se numărau şi cele de la Râpa de Sus şi Râpa de Jos.
Ştefan Meteş, fost director al Arhivelor Statului din Cluj, în cartea sa „Mănăstiri româneşti din Transilvania şi Ungaria" arată că mănăstirea din Râpa de Jos a fost zidită de către Petrică Pintea cu familia lui pe locul numit „Branişte". El mai menţionează că mănăstirea de la Râpa de Jos n-a fost distrusă, deoarece răzbunarea generalului Bucov n-a atins-o.
Andrei Rusu şi Ioana Cristache Panait în cărţile lor confirmă toate cele menţionate mai sus.
Alte date referitoare la mănăstire nu se cunosc iar locul amplasării acesteia, din nefericire, nu este specificat.
Starea în care se află actuala biserică, datorită lucrărilor întreprinse în perioada 2001-2004, ne dă dreptul să afirmăm, cu certitudine, că biserica are acum o faţă nouă, înfăţişarea unui locaş pentru închinăciune, unde poţi să găseşti mângâiere sufletească.
Biserica la ora actuală dispune de toate odăjdiile necesare desfăşurării ritualului cultului ortodox.

 

Istoricul parohiei

Primul document care atestă existenţa unei parohii, la Râpa de jos, datează din 4 martie 1332. În document este menţionat numele preotului de atunci, popa Nicolae care a plătit un loton de argint magistrului Ioan, arhidiacon de Ozd. Actul nu precizează numărul credincioşilor, dar din el deducem că la acea dată exista o comunitate bine închegată, pentru că suma plătită de parohie era semnificativă.
Trebuie să menţionăm faptul că în Parohia Râpa de Jos s-au născut frământări de natură religioasă odată cu propaganda făcută de catolici, prin misionarii franciscani, încă de pe la anul 1345. La fel s-a întâmplat şi în satele învecinate, ca de exemplu Săcalu de Pădure.
După anul 1674, când bisericile româneşti din Transilvania au intrat sub jurisdicţia episcopului calvin, acestea şi-au pierdut şi puţinele drepturi pe care le mai aveau, făcându-se presiuni tot mai puternice pentru ca acestea să treacă la calvinism.
Ioan Lupaş în Istoria românilor scrie următoarele: „Cu acest scop, în secolul al XVII-lea principii calvini din Dieta Transilvaniei au desfiinţat vechile episcopii ale Românilor, lăsându-le numai Mitropolia de la Alba-Iulia pe care o supuseseră însă superintendentului calvin" . Cu alte cuvinte, prigonirile împotriva românilor, atât pe plan spiritual, cât şi pe plan naţional, s-au ţinut lanţ. Ele au culminat în anul 1698, an în care a intervenit însuşi împăratul de la Viena pentru dezbinarea românilor transilvăneni.
Prigoana celor rămaşi pe mai departe în Biserica străbună a continuat şi după anul 1700. Asemenea acţiuni barbare îndreptate împotriva preoţilor şi a conducătorilor Bisericii Ortodoxe au fost relatate chiar de marele istoric şi protopop unit de la Reghin, Petru Maior (1761-1821). Acesta a descris modul în care principele Ardealului Apafi (e vorba de Mihail Apafi al II-lea, fiul lui Mihai Apafi I, ales principe al Transilvaniei 1690), a vrut să-l omoare pe Mitropolitul ortodox de la Alba-Iulia: „Iaste trădanie ca la cetatea Eciului (localitatea Brâncoveneşti, învecinată Râpei de Jos) în vermeghia Turzi, un vlădică al românilor din Ardeal, aruncat în cetate, fu omorât; ba preotul Ioan Ladoş cel bătrân din Săcalu de Margine care este vecin cu Eciul, mi-au povestiti că lui i-au spus tatăl său că el, fiind prund diecuţ şi tatăl său preot acolo în Săcalu de Margine, au fost cu tată-său la îngropăciunea zisului Vlădică şi numai amândoi l-au prohodit. Cauza pentru ce fu omorât Vlădica acela spun că a fost aceea: că fiind Vlădica la prânz la prinţul Ardealului, în zisa cetate, şi mâncând Vlădica mâncare de post, după legea Bisericii Răsăritului, zisa prinţul către Vlădica românilor să-i boteze câinele ce îl avea acolo lângă sine. Vlădica, bine pricepând această poruncă, a fi numai pentru a batjocurii credinţa cea pravoslavnică, răspunse către prinţipul calvin: de este câinele de legea mea, eu îl voi boteza, iar de este de altă lege, să-l boteze preoţii de legea aceea. Să-l ispitim pe câine de ce lege este ! Prinţipul răspunse: bine. Atunci Vlădica puse un blid cu fasole înaintea câinelui, care, mirosind-o, nu-i plăcu să mănânce. După aceea puse câinelui înainte un blid cu carne din care îndată începu câinele a se îndopa. Atunci zise Vlădica către principe: vezi de-a cui lege e câinele!"
Întâmplarea petrecută la Eciu (Brâncoveneşti) a trecut în legendă fiind pusă pe seama Mitropolitului Sava Brancovici, căruia i-ar fi fost adus un copil aflat pe moarte de către o femeie ca să-l boteze. În realitate în scutece se afla un căţel. Mitropolitul, văzând căţelul, a luat o bucată de ridiche, din care mânca el, fiind într-o vineri, zi de post, şi a dat-o câinelui care nu a vrut s-o mănânce. Atunci a luat o bucată de carne din farfuria principelui Apafi şi a aruncat-o câinelui, care o mâncă cu poftă. Atunci Mitropolitul spuse: „Dacă ar fi de legea mea ar fi mâncat ceea ce mănânc şi eu şi l-aş boteza, dar fiindcă nu este de legea mea, să-l boteze cei care dimpreună mănâncă bucatele". Principele a ordonat atunci ca mitropolitul să fie bătut în cel mai crunt mod până ce şi-a dat sufletul.
Problema este lămurită deplin de istoricul Ştefan Lupşa în lucrarea sa „Biserica Ardeleană şi Unirea" în care scrie următoarele: „calvinismul fiind în constituţia sa presbiterian, dădură puterea cea mai mare în Biserica Română, adunării anuale a protopopilor ei, sub preşedinţia superintendentului calvin. Puseră aceste adunări sub soboare să destituie în 1627, 1643, 1680, 1683 pe mitropoliţii buni ortodocşi, Dosoftei, Simion Moldovan, Sava Brancovici şi Iosif. Pe Mitropolitul Iosif (Budai, n.n.) la începutul anului 1683, îl ucise principele Apafi la Eciu, azi Brâncoveneşti, jud. Mureş" .
Aceste întâmplări le-am introdus în prezenta monografie pentru că ele au avut loc în apropierea satului Râpa de Jos demonstrând o dată în plus că locuitorii satelor de pe Valea Mureşului Superior (inclusiv Râpa de Jos) au trecut prin nenumărate greutăţi provocate de stăpânitorii de atunci ai Transilvaniei.
Până în anul 1733, referitor la Parohia Râpa de jos nu mai avem alte date. Dar, cu siguranţă, râpenii n-au fost străini de evenimentele petrecute în acele timpuri.
Conscripţia episcopului Inocenţiu Micu Klein (1728-1751) din anul 1733 ne precizează că existau doi preoţi greco-orientali, 50 de familii greco-orientale (aprox. 250 suflete), o casă parohială care avea un jugăr de pământ şi fânaţ de 4 care de fân.
Din această conscripţie rezultă, în mod evident, că râpenii îşi păstraseră până în anul 1733 credinţa nealterată.
Pe de altă parte, în Conscripţia episcopului Petru Pavel Aron din anul 1750, la Râpa de Jos figurează un număr de 39 de suflete, o biserică şi trei preoţi.
Probabil că la această dată cel puţin unul din cei trei preoţi menţionaţi era greco-catolic.
La zece ani de la Conscripţia din anul 1750 s-a întocmit o nouă statistică făcută de o comisie instituită de guvernul austriac. Aceasta ne oferă o altă icoană despre Biserica românească din Ardeal. Astfel, la Râpa de Jos existau în anul 1760: doi preoţi uniţi, 21 de familii unite, şi o biserică unită. Greco-orientalii figurau cu 36 de familii, fără biserică şi fără preot. Existau 99 de suflete greco-orientale.
Virgil Ciobanu în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională" face menţiunea conscripţiei de mai sus. Datele corespund în totalitate.
În schimb „Statistica românilor ortodocşi din Transilvania din anul 1766" ne arată că la Râpa de Jos se găseau, la acel an, 260 de bărbaţi şi 150 de femei, în total fiind 410 credincioşi ortodocşi.
Apoi în Conscripţia clerului ortodox român din anul 1767 se precizează că la Râpa de Sus era preot Vasilie Popovici, originar din Monor. La Râpa de Jos nu este menţionat nici un preot.
Aşadar în anul 1767 la Râpa de Jos nu era preot ortodox cu toate că numărul credincioşilor ortodocşi era destul de mare pentru aceea data (410 de credincioşi).
La începutul secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1805, la Râpa de Jos exista un preot ortodox care avea în păstorire 96 de familii. Exista şi biserică ce, probabil, a fost renovată în decursul anilor respectivi pentru că nu peste foarte mulţi ani ea a fost sfinţită de episcopul Vasile Moga la data de 24 iunie 1824.
Cu ocazia recensământului din Transilvania, pe anul 1857, s-a constatat că la Râpa de Jos existau 910 credincioşi ortodocşi, 3 izraeliţi şi doar 2 greco-catolici. Bineînţeles că cei 910 credincioşi se aflau sub păstorirea unui preot cu numele Vasilie Popovici.
Însă în anul 1880 numărul greco-catolicilor este mai mare decât cel din 1857. Existau 18 credincioşi greco-catolici, 920 greco-orientali şi 4 izraeliţi.
Şematismul de la Blaj pe anul 1896 arată că Parohia făcea parte din Comitatul Mureş Turda, Cercul Reghinul de Sus. În parohie se găseau 685 ortodocşi şi 153 greco-catolici. Se mai menţionează că Râpa de Jos, ca Parohie greco-catolică, era filie pentru Râpa de Sus şi avea o biserică de lemn în onoarea sfinţilor Petru şi Pavel din anul 1888.
Din Şematismul pe anul 1900 reţinem că în filia Greco-catolică Râpa de Jos se găseau 150 de credincioşi din această credinţă. Ortodocşii erau în număr de 903 persoane şi mai existau 15 izraeliţi. În acest Şematism se mai precizează că parohia Râpa de Jos număra pe timpul Conscripţiei episcopului Klein 250 de suflete toate neunite; exista biserică şi casă parohială iar proprietatea bisericii consta dintr-un loc arător de un Jugăr şi cositor de două „care de fân". Erau doi preoţi. Convertirea s-a întâmplat la anul 1887. Administrator a fost de la reunire până în anul 1893 Alexandru Boţian (preot greco-catolic în localitatea învecinată Dumbrava), iar de la anul 1893 până în 1900, anul şematismului, s-a administrat prin preotul greco-catolic din Râpa de Sus, Filip Covrig.
Spre deosebire de şematism, recensământul din anul 1900 ne oferă alte date statistice referitoare la parohie. El pomeneşte de 888 ortodocşi, 19 izraeliţi şi de doar 54 greco-catolici.
Această neconcordanţă demonstrează faptul că şematismele greco-catolice scoase la Blaj nu au avut întotdeauna la bază o numărătoare exactă a credincioşilor greco-catolici existând uneori tendinţa de a exagera numărul acestora.
Din Şematismul pe anul 1906 aflăm că la Râpa de Jos existau 54 de credincioşi greco-catolici31 iar în cel din anul 1911 numărul acestora a fost de 90. Şi de această dată credincioşii majoritari erau cei de rit ortodox cu un număr de 926 de persoane.
Primul preot greco-catolic în sec. al XX-lea, căruia i se precizează numele, este Dumitru Colceriu. Numele lui este menţionat în Şematismul pe anul 1929, unde se mai aminteşte că erau 110 greco-catolici. Aceştia aveau biserică încă din anul 1888. În schimb din şematismul din anul 1932, spre deosebire de cele anterioare, aflăm că toţi locuitorii satului Râpa de Jos erau de confesiune ortodoxă. În sfârşit recensământul din anul 1949 ne oferă următoarele date statistice: 924 de suflete dintre care: 784 erau greco-orientale, 87 greco-catolice, 17 romano-catolice, 7 reformaţi, 3 unitarieni, 26 izraeliţi. Erau 840 persoane de naţionalitate română, 23 maghiari, 35 rromi şi 26 de evrei.
Dacă analizăm toate datele menţionate mai sus şi în special cele de după Uniaţie ne dăm seama că râpenii în marea majoritate a lor au fost statornici în credinţa ortodoxă. Numărul greco-catolicilor a fost relativ mic până către sfârşitul sec. al XIX-lea când numărul acestora a crescut, nedepăşind însă 10-15% din populaţia localităţii. În acei ani preoţii aveau dispoziţie de la protopop să întocmească anual liste cu eventualele treceri de la o religie la alta.
Astfel, preotul Vasile Mateiu la sfârşitul anului 1889 întocmeşte o listă de acest fel. El precizează că în decursul anului respectiv au trecut de la greco-orientali la greco-catolici 10 persoane specificându-le şi numele.
Persoanele care treceau de la o confesiune la alta primeau un atestat de trecere, care era semnat şi de doi martori. 

Această scindare regretabilă a luat sfârşit în anul 1948 când credincioşii de rit greco-catolic au revenit la ortodoxie formând din nou o singura Biserică, cea Ortodoxă.
În anul 1956, prin buna înţelegere cu foştii greco-catolici şi cu aprobarea organelor bisericeşti superioare, biserica greco-catolică a fost demolată şi dăruită credincioşilor din comuna Batoş - jud. Mureş. Aceştia au mai cumpărat încă o biserică veche din satul Săcalu de Pădure.
Din cele două biserici duse la Batoş localnicii şi-au construit propria lor biserică ortodoxă43.

 

Slujitorii altarului

Cel dintâi slujitor al altarului căruia îi cunoaştem numele este "popa" Nicolae din satul "Râpele". Acest preot în ziua întâi a Păresimilor, mai precis în data de 4 martie 1332, a plătit un loton de argint magistrului Ioan, arhidiacon de Ozd (protopop de Ozd). Alte date referitoare la acest preot nu cunoaştem.
Până în anul 1610 nu am găsit documente care să precizeze numele altor preoţi care au slujit la Râpa de Jos. Cu siguranţă, însă, că în toată această perioadă de timp (1333-1610) în parohia Râpa de Jos au slujit şi alţi preoţi.
Pentru anul 1610 este menţionat cu numele popa Toader care a scris în anul respectiv (sau copiat, nu se ştie cu exactitate) o pravilă. Două secole mai târziu această pravilă avea să fie publicată de academicianul A. Rosetti în Analele Bistriţei.
Următorii preoţi, cărora le cunoaştem numele, sunt popa Toma şi popa Costin. Numele lor sunt consemnate în conscripţia lui Inochentie Micu Klein din anul 1733. În conscripţie se spune că preotul Toma a fost hirotonit de episcopul Iov Circa, ce îi urmase ca ierarh ortodox la Alba Iulia, lui Atanasie Anghel. În schimb popa Costin fusese hirotonit de episcopul Serafim Petrovan al Maramureşului. Ei aveau în păstorire la data respectivă 50 de familii. Şematismul greco-catolic pe anul 1900 ne oferă o informaţie deosebit de preţioasă referitoare la credinţa pe care o aveau râpenii în anul 1733. El precizează că parohia Râpa de Jos număra pe timpul conscripţiei episcopului Klein 250 de suflete, toate fiind de confesiune ortodoxă.
Parohia avea biserică, casă parohială iar proprietatea bisericii consta dintr-un loc arător de un jugăr şi cositor de două care de fân. Informaţiile sunt cu atât mai preţioase cu cât dr. Augustin Bunea susţinea într-una din lucrările sale că la anul 1700 (anul unirii) "toţi Românii erau uniţi". El îşi argumentează spusele prin faptul că toţi protopopii şi preoţii ortodocşi prezenţi la Sinodul din anul 1700 au recunoscut unirea. În cartea sa "Episcopul Ioan I. Klein" la paginile 135 şi 137 el afirmă următoarele: "cu foarte puţine excepţiuni sub episcopul Klein toţi românii s-au întors la unire până la anul 1741". Însă realitatea a fost cu totul alta, aşa cum o dovedeşte şi cazul parohiei din Râpa de Jos care în anul 1733, anul conscripţiei, era ortodoxă (avea doi preoţi ortodocşi). Trebuie să precizăm faptul că popa Costin la vremea respectivă era şi învăţătorul satului.
Din conscripţia episcopului Petru Pavel Aron pe anul 1750 aflăm că la Râpa de Jos existau trei preoţi. Din păcate numele şi credinţa acestora nu sunt precizate dar putem presupune că cel puţin unul din ei era preot unit.
În anul 1760, la zece ani de la conscripţia anterioară, s-a întocmit o nouă statistică făcută de o comisie instituită de guvernul austriac. Această statistică ne oferă o altă imagine despre Biserica Românească din Ardeal. Astfel la Râpa de Jos existau în anul 1760 doi preoţi uniţi cărora nu le este menţionat numele. Însă din conscripţia episcopiei Făgăraşului pe anul 1767 aflăm că în parohie erau doi preoţi uniţi care fuseseră hirotoniţi în Moldova de episcopul unit Petru Pavel Aron. Este vorba de preoţii Ioan şi Irimia pe care îi pomeneşte conscripţia din anul 1760 (probabilitatea ca ei să fie hirotoniţi de episcopul Petru Pavel Aron în Moldova este realtiv mică deoarece acest episcop nu a avut legături cu Moldova). Aceştia aveau în păstorire 21 de familii unite.
Din Conscripţia clerului ortodox român pe anul 1767 reiese că la Râpa de Jos nu exista preot ortodox la data respectivă. În schimb în parohia Râpa de Sus figura ca preot Vasile Popovici, originar din Monor.
Abia din anul 1783 este consemnată prezenţa altui preot ortodox în parohie. Este vorba despre Ioan Popovici (probabil fiul preotului Vasile Popovici din Râpa de Sus). Acesta a fost hirotonit în Transilvania (nu este menţionat numele episcopului care l-a hirotonit) iar la Râpa de Jos a fost numit ca preot în anul 1783. El avea în păstorire 96 de familii greco-orientale, adică ortodoxe53. În timpul păstoririi sale biserica din Râpa de Jos a fost renovată iar în anul 1824 la data de 24 iunie a fost sfinţită de episcopul ortodox Vasile Moga. El slujeşte ca preot până în anul 1827. Aşadar timp de 44 de ani credincioşii localităţii au fost păstoriţi de preotul Ioan Popovici.
Succesorul acestuia a fost preotul Ştefan Moldovan care a slujit zece ani la altarul bisericii din localitate, până în anul 1837.
După el urmează Grigore Şandru care slujeşte doar 8 ani (1837-1845).
Din anul 1845 îşi începe activitatea ca preot Vasile Popovici (probabil fiul preotului Ioan Popovici 1783-1827 şi nepotul pr. Vasile Popovici din Râpa de Sus). S-a născut în anul 1825, probabil la Râpa de Jos, fiind o figură marcantă a anilor respectivi. El a fost hirotonit la data de 10 octombrie 1845, la vârsta de 20 de ani, de episcopul Vasile Moga. De la începutul activităţii sale şi până la moartea sa a slujit la altarul bisericii din localitate. În anul 1864 el avea în păstorire 503 bărbaţi şi 485 femei în total 988 de suflete. Pentru o lungă perioadă de timp Vasile Popovici a fost directorul şi catehetul şcolii din sat, atunci când învăţător al şcolii era Zacharia Şulariu. Începând cu anul 1865 el a ocupat şi funcţia de administrator protopopesc58. Venitul său anual (pe anul 1866) a fost de aproximativ 56 de florini şi 47 de cruceri. A avut trei copii: doi băieţi şi o fată. Unul dintre fiii săi, Simion Popescu (Popovici), care s-a născut în localitatea Râpa de Jos la data de 6 august 1848, avea să devină unul dintre cei mai mari teologi şi pedagogi ai secolului al XIX-lea. Simion Popescu a făcut liceul la Blaj iar teologia la Sibiu, în ultimii ani de păstorire ai lui Andrei Şaguna (1870-1873) formându-se în apropierea acestuia. Celălalt fiu Ioan Popescu (Popovici) a urmat şi el teologia la Sibiu. Ulterior el avea să fie numit preot la Râpa de Jos.
Preotul Vasile Popovici moare la data de 6 aprilie 1856, la doar 51 de ani. Aşadar timp de 31 de ani i-a păstorit pe credincioşii localităţii. A fost înmormântat de către preotul Teodoru Popescu, paroh în localitatea Dumbrava, învecinată Râpei de Jos. La înmormântarea sa au luat parte 11 preoţi printre care s-a numărat şi succesorul său în postul de administrator protopopesc Ioan Popescu, paroh în localitatea Deda. Mormântul lui şi al familiei sale se găseşte şi astăzi în partea de sud a altarului bisericii din localitate.
Între anii 1876-1878 parohia a fost vacantă. Credincioşii satului au cerut mitropolitului de atunci Miron Romanul ca până la numirea altui preot, administrator al parohiei din Râpa de Jos să fie numit Teodoru Popescu, preot în localitatea Dumbrava. Mitropolitul Miron Romanul le-a aprobat cererea acestora la data de 24 aprilie 1876.
Un act redactat de administratorul protopopesc Ioan Popescu, în localitatea Deda, la data de 10 februarie 1877 şi trimis ulterior la Arhiepiscopia Sibiului ne precizează că Ioan Popescu (fiul fostului preot Vasile Popovici), care pe atunci se afla la Sibiu "ca ascultătoriu de teologie", era dorit ca preot de către credincioşii din Râpa de Jos. Ulterior el a şi fost numit preot la Râpa de Jos, în anul 1878, păstorind în această parohie doar un an de zile căci în data de 27 martie 1879 a trecut la cele veşnice. Dintr-un document găsit la Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului aflăm că imediat după numirea lui ca preot unii credincioşi din Râpa au făcut o plângere împotriva sa spunând următoarele: "de multe ori se întâmplă ca în timpul slujbei de la biserică preotul să înceapă să tuşească foarte puternic iar slujba se întrerupe pentru o anumită perioadă de timp".
Acesta a suferit probabil de o boală la plămâni care ulterior avea să-i provoace moartea. A fost înmormântat de către administratorul protopopesc Ioan Popescu şi de alţi şapte preoţi din vecinătate. De administrarea parohiei s-a ocupat, până la întregirea ei, preotul Teodoru Popescu din Dumbrava.
Pentru ocuparea postului vacant s-a publicat concurs în „Telegraful Român" de la Sibiu la care aveau să participe următorii preoţi:
- Vasile Mateiu din Parohia Sângeorgiu (azi - Lunca Mureşului - jud. Mureş);
- Ioan Nascu din Parohia Bârlad (Tractul Bistriţei);
- Ioan Moldovan din Parohia Blasfalaulu de Sus (azi Apalina cartier al Reghinului);
- Alexandru Neculescu - cleric absolut din Hodac.
Dintre toţi preoţii înscrişi la acest concurs, credincioşii în frunte cu consilierii Parohiei, l-au ales la data de 14 octombrie 1879, la Râpa de Jos, în prezenţa administratorului protopopesc Ioan Popescu, pe Vasile Mateiu66. Arhiepiscopul de atunci al Sibiului, Miron Romanul, a fost de acord cu alegerea făcută dar cu o singură condiţie: "ca Vasile Mateiu sub răspunderea personală nu-i este iertatu a se strămuta în parohia cea nouă până la întregirea parohiei din Sângeorgiu pe care trebuie să o administreze până atunci fără ştirbire".
Dar Vasile Mateiu nu a ţinut cont de hotărârea ierarhului său şi în noaptea de 24 spre 25 februarie a anului 1880 a venit în parohia Râpa de Jos înainte de termenul ce fusese stabilit. Mitropolitul Miron Romanul află de mişcarea pe care a făcut-o Vasile Mateiu şi îi cere administratorului protopopesc Ioan Popescu, printr-un document trimis la data de 15 martie 1880, să nu-i permită acestuia să săvârşească vreo slujbă în noua sa parohie68. Câteva luni mai târziu Miron Romanul avea să revină la sentimente mai bune faţă de preotul Vasile Mateiu şi printr-un document trimis la data de 12 iunie 1880 administratorului protopopesc Ioan Popescu, aprobă strămutarea deşi aceasta avusese loc înainte de termenul stabilit, adică înainte de întregirea fostei lui parohii din Sângeorgiu69. Aşadar, într-un sfârşit, lui Vasile Mateiu i-a fost acceptată strămutarea în parohia Râpa de Jos şi la data de 8 martie 1881, în prima săptămână a Păresimilor, a fost instalat oficial de către Ioan Popescu. Inventarul parohiei la acea dată era următorul:
1.Biserica din piatră acoperită cu ţiglă cu hramul "Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (valora 2390 de florini).
2.Casa parohială din lemn având ca anexe un grajd şi o şură din lemn (valora 300 de florini).
3.Şcoala confucială, ridicată în anul 1873, avea 4 încăperi din lemn şi era acoperită cu şindrilă (valora 500 de florini) 70.
Vasile Mateiu s-a născut la data de 7 martie 1849 în comuna Nadăşa Română, protopresbiteriatul Reghinului. Provenea dintr-o familie de preoţi, tatăl Gavril fiind preot în satul natal iar unchiul său Zaharia a fost mulţi ani protopop. Referitor la studiile pe care le avea acest preot am găsit următoarele date:
       - patru clase gimnaziale;
       - teologilă ordinară 1;
       - fără studii academice sau grad academic;
       - data examenului de calificaţiune: august 1874;
       - calcul: BINE.
Vasile Mateiu a fost hirotonit diacon la data de 29 august 1874, preot la 30 august 1874 şi hirotesit duhovnic la 30 august 1874. Arhiereul care l-a hirotonit a fost Procopiu Ivaşcoviciu.
El a fost căsătorit cu Agneta Pozsonyi născută în anul 1857. Dumnezeu le-a binecuvântat căsătoria cu 8 copii născuţi toţi la Râpa de Jos. Naşul de botez al unuia dintre copii (fata Leontina n. 1883) a fost chiar Simion Popescu protoprezbiter pe atunci al Sibiului. Fata cea mare a preotului, Cornelia născută în anul 1880, avea să se căsătorească cu Dionisie Radu viitorul preot al localităţii Cuieşdiu (azi Pietriş - jud. Mureş)
În anul 1900 biserica din Râpa de Jos a fost renovată făcându-se următoarele lucrări:
       - s-a ridicat zidul bisericii cu 1/2 metru;
       - s-au mărit geamurile;
       - s-a ridicat turnul bisericii (clopotniţa);
       - s-a boltit tavanul.
Toate aceste lucrări au costat la data respectivă 4400 de coroane. Epitrop al bisericii era Grigore Bondrea.
În luna august a anului 1931, datorită vârstei înaintate a preotului Vasile Mateiu (82 de ani), a fost propus pe postul de preot ajutător la Râpa de Jos clericul Iacob Panga din Porceşti (azi Vălenii de Mureş - jud. Mureş). Însă la data de 8 noiembrie 1931 protopopul de atunci s-a deplasat la Râpa şi în Adunarea parohială a dezbătut problema preotului local. Adunarea parohială, în unanimitate, a acceptat să fie numit ca preot ajutător teologul Valeriu Fărcaş din Morăşti şi nu clericul Iacob Panga.
Preotul Vasile Mateiu a fost de acord cu numirea teologului Valeriu Fărcaş şi printr-un act de învoială a renunţat în favoarea acestuia la jumătate din venitul de la Stat, la jumătate din veniturile "stolare" şi la o cameră din casa parohială. În schimb Valeriu Fărcaş s-a obligat să conducă oficiul parohial cu toată răspunderea şi să săvârşească toate slujbele ce aveau să se oficieze în parohie.
Însă la foarte puţin timp de la numirea sa ca preot ajutător Valeriu Fărcaş a trimis o scrisoare Consiliului Eparhial Ortodox Român din Cluj în care a precizat că renunţă la postul pentru care a fost propus deoarece preotul Mateiu îi ceruse să i-a în căsătorie o fată de ţăran din sat fapt neacceptat de el.
Îngrijorat de evenimentele ce se petreceau la Râpa de Jos, episcopul Nicolae Ivan (1921-1936) trimite protopopului o scrisoare în care scria următoarele: "...suntem revoltaţi împotriva preotului Mateiu pentru că după cum se vede din actele de până aici, din pricina lui s-au încuibat sectarii în sat şi tot din cauza lipsei sale de tact şi din interese de natură materială a făcut acum o nouă tulburare, după ce mai înainte se făcuse o mişcare pentru un alt candidat. De altă parte vedem că unii credincioşi au înfiinţat "Oastea Domnului" şi preotul nu îşi dă seama de primejdia ce poate veni, dacă nu canalizează şi această mişcare spre biserică. Ne temem că din vina lui se ruinează parohia.
Nu-l putem pensiona pentru că nu suportă încă fondul de pensiuni. Trebuie să-i dăm însă un preot ajutător ori vrea ori nu vrea.
Prin urmare dumneata vei dispune să se convoace Consiliul parohial din Râpa de Jos şi să decidă înfiinţarea postului de preot ajutător, stabilind veniturile acestui preot ajutător din jumătate venituri de la Stat al preotului şi din veniturile stolare şi să publice concurs pentru aceasta ca să fie mai mulţi concurenţi şi să aleagă pe cine vor ei" .
Dintr-o altă adresă către oficiul protopopesc făcută de episcopul Nicolae Ivan aflăm următoarele: "Din informaţiile sincere şi autentice primite de la oameni competenţi am aflat că preotul Vasile Mateiu de 84 de ani - absolut neputincios - nu mai e capabil să conducă parohia - e nervos şi lacom şi împinge pe credincioşi în braţele sectarilor. Starea aceasta nu o mai putem tolera şi de aceea aflăm de bine până la alte dispoziţii (pensionare) să îl absolvăm de la orice îndatorire oficială rămânând deocamdată cu salariul de la Stat iar toate venitele stolare şi ale porţiunei canonice să le încuviinţăm pe seama administratorului, care acum în grabă îl putem numi în persoana preotului Dionisie Radu de la Pietriş... nu mai putem tolera încăpăţânarea unui om care ar fi putut afla şi alt aranjament, dar cum se vede i-a întunecat Dumnezeu mintea şi nu vede ravagiile ce le produce prin neputinţele lui". Preotul ajutător propus, Dionisie Radu, era de fapt ginerele lui Vasile Mateiu, soţul fiicei sale Cornelia. Însă credincioşii din Râpa de Jos refuză venirea preotului Dionisie Radu pe motivul că nu doresc un "preot ambulant".
La toate aceste acuze îndreptate asupra sa Vasile Mateiu a răspuns printr-o scrisoare deschisă adresată episcopului Nicolae Ivan (datată la 15 martie 1932) în care spunea printre altele, următoarele: "...eu conform diceziunei mai înalte mă consider neîndreptăţit... şi spre a dovedi că rapoartele împotriva mea sunt incorecte şi provenite din ceva ură sau chiar răzbunare personală, vă rog Veneratul Consiliu să emită din sânul său o anchetă la faţa locului spre a constata incapacitatea mea pentru că nici când poporul meu cu mic cu mare nu şi-au manifestat alipirea sufletească de la tânăr până la bătrân ca acum când eu ca păstorul lor sufletesc sunt răpit din mijlocul lor... că până când ce nu mă vor duce cei patru de pe catafalc acoperindu-mă cu ţărână în cimitirul bisericii, lângă ceilalţi preoţi, până atunci preot nu le trebuie în biserică apoi eu cred că glasul poporului e glasul lui Dumnezeu".
Deşi i s-au adus numeroase acuze, în special spre sfârşitul slujirii sale preoţeşti, el avea să slujească în parohie până în anul 1933. Vasile Mateiu i-a păstorit pe credincioşii din Râpa de Jos peste o jumătate de secol fiind preotul cu cei mai mulţi ani petrecuţi în această parohie (53 de ani).
Ultimii doi ani din viaţă i-a petrecut alături de soţia sa în casa fiicei lor Cornelia, preoteasă la Pietriş. Atât el cât şi soţia sa au trecut la cele veşnice în acelaşi an 1935 ( probabil şi aceeaşi zi, după cum susţin unii locuitori ai satului Pietriş) fiind înmormântaţi în partea de sud a altarului bisericii din Pietriş.
Începând cu data de 10 martie a anului 1933 parohia este administrată de către preotul Ioan Buiu. Acesta s-a născut în localitatea Săcalu de Pădure la data de 28 august 1907. A fost preot al localităţii până în toamna anului 1942 (18 octombrie) când pleacă în parohia Cojocna din protopopiatul Cluj, fiind instalat acolo la data de 1 noiembrie 1942.
A urmat apoi preotul Octavian Bodea care a fost instalat la Râpa de Jos la 1 iulie 1943. Era originar din satul Goştile, judeţul Sălaj, fiind fiul preotului din localitate. Urmează şcoala primară la Ciceu-Georgeşti, apoi la Bistriţa şi Năsăud după care frecventează cursurile liceului din Dej. Obţine diploma de licenţiere în teologie la Cluj-Napoca. El a păstorit la Râpa până la data de 1 aprilie 1949 când s-a transferat la parohia din localitatea Moci, judeţul Cluj. A rămas la această parohie până în anul 1956, an în care a fost numit inspector eparhial la Cluj-Napoca (1956-1958). Ultimii ani de viaţă şi de activitate şi i-a petrecut ca preot la Parohia 1 din Cluj-Napoca. Se stinge din viaţă la data de 3 august 1974 în urma unui atac de cord.
Succesorul acestui preot a fost protopopul onorific Emil Sămărghiţan care era originar din localitatea Căpâlna de Sus (de pe Târnave), dintr-o familie cu mulţi fraţi. El a ajuns la o înţelegere cu Octavian Bodea în privinţa efectuării unui schimb de parohii (Râpa de Jos şi Moci). La data de 17 martie 1949 episcopul Nicolae (Colan) al Clujului a aprobat efectuarea acestui schimb de parohii între cei doi preoţi. Preotul Emil Sămărghiţan a slujit la altarul Bisericii din Râpa până în anul 1963 când face schimb cu preotul Ioan Borza din Borsec84. De la Borsec el avea să se mute ulterior în parohia Corbu unde în anul 1967 moare subit în urma unui atac de cord.
Ioan Borza a fost unul dintre cei mai vârstnici preoţi ai satului Râpa de Jos, de la Vasile Mateiu încoace, fiind originar din localitatea Feisa (de pe Târnava Mică). El păstoreşte numai 2 ani, până în anul 1965 când se pensionează şi se reîntoarce la Borsec. În ultimii ani ai vieţii a fost imobilizat la pat din cauza unei paralizii.
I-a urmat ca preot tânărul Ioan Cerghizan, acesta fiind proaspăt absolvent al Institutului Teologic de grad universitar din Sibiu. Acesta s-a născut la data de 23 iunie 1942 în localitatea Seuca - Jud. Mureş, din părinţii Ioan şi Maria. A urmat şcoala în satul natal, apoi la Târnăveni după care frecventează cursurile Seminarului din Cluj-Napoca. El şi-a luat licenţa în teologie în luna iulie a anului 1965 cu calificativul "FOARTE BINE". După încheierea studiilor s-a căsătorit cu Dorina Hâncu fiind hirotonit ca preot la data de 16 ianuarie 1966 pentru parohiile Râpa de Jos şi Vătava. A fost instalat oficial la data de 1 februarie 1966. Este considerat şi astăzi, pe bună dreptate, unul dintre cei mai vrednici preoţi care au slujit la altarul bisericii din Râpa de Jos. Realizările de excepţie pe care le-a avut acest preot confirmă întru totul spusele noastre. Dintre aceste realizări amintim:
- a construit o nouă casă parohială pe care a înzestrat-o cu anexele necesare;
- a acoperit din nou biserica cu tablă zincată;
- pereţii Bisericii din exterior au fost răzuiţi de vechiul mortar de lut şi tencuiţi cu mortar de nisip şi var, iar la urmă vopsiţi;
- în interior, pereţii au fost răzuiţi şi tencuiţi;
- o altă lucrare, de mare amploare, pentru acea dată, a fost pictarea Bisericii în interior;
- a înlocuit geamurile, tâmplăria;
- a vopsit tâmplăria şi duşumeaua;
- a cumpărat covoare şi toate odăjdiile necesare Bisericii;
- a împrejmuit perimetrul bisericii cu un gard de fier pe fundaţie de beton.
Toate aceste lucrări au fost executate în decurs de 5 ani, un timp extrem de scurt şi au costat 225.000 lei. Trebuie menţionat faptul că toţi aceşti bani s-au adunat de la credincioşii parohiei fără să se fi primit din exterior vreo sumă de bani.
Însă cea mai importantă lucrare a fost continuarea construcţiei bisericii din Vătava începută între anii 1935-1938 dar nefinalizată (rămasă la nivelul zidurilor). În numai trei ani de la reînceperea lucrărilor biserica a fost terminată. Cele două lăcaşuri de cult au fost sfinţite de către Emilian Birdaş, ierarhul nou înfiinţatei Episcopii de Alba - Iulia, în primăvara anului 1976.
Ca urmare a realizărilor sale a fost numit consilier pe probleme bisericeşti în cadrul Episcopiei Alba - Iuliei în anul 1976.
Succesorul său Hârşan Aurel, instalat ca preot în parohie la data de 1 august 1976, era originar din Chiheru de Jos - jud. Mureş. S-a născut la 29 iulie 1948. El i-a păstorit pe credincioşii din Râpa de Jos până la data de 1 noiembrie 198185. De la această data şi până în toamna anului 1982 parohia a fost vacantă.
Din anul 1982 şi până în anul 1987 preot al satului a fost Cadar Ionuţ, originar din localitatea Borzia. Astăzi el este parohul localităţii Filea, Protopopiatul Reghin.
După acesta a urmat Iuliu Iustin Şomodean care a slujit la altarul bisericii din Râpa până în anul 1995, când îi succede preotul Ilovan Dănuţ originar din comuna Ruşii Munţi. Acesta a fost preot al satului până în anul 2002.
Din data de 19 martie 2002 sarcina păstoririi credincioşilor localităţii a revenit subsemnatului.


Personalitate religioasa marcantă a satului Râpa de Jos
SIMION POPESCU (POPOVICI 1848 -1919)

Era originar din comuna Râpa de Jos, Comitatul Turdei Superioare, protoprezbiteriatul Reghinului de Sus. S-a născut la data 6 august 1848, din părinţi români, de religie creştină ortodoxă, tatăl său fiind preotul satului natal. După terminarea studiilor elementare, a fost trimis la Gimnaziul greco-catolic din Blaj, pe care le-a terminat cu calificativele „eminentia" şi „valde-bonum", obţinând diploma de bacalaureat în anul 1870. Studiile superioare în teologie le-a urmat, mai întâi la Seminarul Arhidiecezei din Sibiu, între anii 1870-1873, obţinând rezultate foarte bune. Apoi a fost trimis de arhiepiscopia Sibiului la Universitatea din Leipzig, unde a studiat Teologie şi Filozofia obţinând doctoratul la data de 20 mai 1877.
După reîntoarcerea de la studii, a fost numit „inspector" la Institutul Teologic-pedagogic din Sibiu (1877-1979), apoi profesor de Dogmatică şi Studii biblice (1 sept.1878-1 sept.1883), în paralel fiind şi catehet la Gimnaziul de Stat pentru elevii români ortodocşi (1879-1893). A fost hirotonit diacon celib în anul 1878. Cunoştea limbile greacă, latină, ebraică, franceză, germană şi maghiară.
Simion Popescu era apreciat de toţi pentru cultura, râvna şi însuşirile sale didactice. În anul următor (1883) a fost hirotonisit preot şi ales protopresbiter al Sibiului (până în anul 1888). Arhiepiscopul Miron Romanul îl întăreşte în acest post, în anul 1883.
Din cauza unor neînţelegeri cu mitropolitul Miron Romanul (pe care-l criticase în paginile ziarului „Tribuna"), a fost suspendat din această funcţie. La invitaţia lui Titu Maiorescu a trecut în vechea Românie, fiind numit profesor suplinitor la catedra de Teologie Practică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti (6 octombrie 1888), dar după 2 ani demisionează (3 ianuarie 1891). Ulterior, a ocupat şi alte posturi: profesor de Religie la Şcoala normală de institutori (1888-1900), la Seminarul pedagogic - universitar (1899-1900), la Liceul „Gh. Lazăr" (1901-1918), director al Bibliotecii Centrale de Stat (1891-1894), director al Internatului Liceului „Sf. Sava" (1894-1895), preot duhovnic la Azilul de fete „Elena Doamna". A fost un profesor excelent, impresionându-i pe foştii lui elevi prin cunoştinţele sale şi prin talentul oratoric .
Iată ce spune Ion Barbu (Dan Barbilian), unul dintre elevii săi: „Îl ascultam răpit de cuvântul său de foc. Nu cred să fi fost elev mai atent la lecţiile lui. Dar cum să reproduci (la răspunsurile din clasă) asemenea omilii. Mi se părea o pângărire, nici nu încercam măcar! De aceea, pe un trimestru am avut nota 2 la Religie, lucru fără precedent. El mă socotea un cinic, un revoltat şi era hotărât să mă lase repetent. Nu a avut însă admirator mai arzător ca mine. Vă aduceţi aminte de statura lui neobişnuit de mândră, de portul august al sutanei, de faţa lui emaciată şi ochii consumaţi de friguri?... Ce siguranţă a gestului, ce nobleţe în această figură de ascet!. Nimic din quietismul şi bonomia popilor de la noi... De altfel, dicţiunea lui era înflorită şi cu citate din literatura laică, din Goethe, mai cu seamă"... Ion Barbu îşi încheia cuvântul caracterizându-l ca „om de cultură şi vocaţie preoţească" .
Trebuie menţionat faptul că Simion Popescu a fost prima gazdă sibiană a lui Ioan Slavici. „Eu - îi scria Ioan Slavici la data de 10 aprilie 1884 lui Titu Maiorescu - stau aici cu protopopul Simion Popescu, fost profesor la seminar, om de vârsta mea, neînsurat, o natură deschisă şi inteligenţă de tot vie, un fel de Popa Furtună, care nu umblă, ce-i drept la vânătoare, nu ţine cai, nu are prepelicari are însă un revolver deasupra masei de lucru, un topor într-un colţ şi un ciomag vrednic în celălalt. E un om care ştie carte - adăuga Slavici. - Se interesează de toate, munceşte cât trei, unul dintre tinerii trimişi de Şaguna la Lipsca (Leipzig)... ca toţi dascăli de aici, este şi el un junimist îndârjit".
Gheorghe Dima, profesor de muzică la Universitatea din Cluj-Napoca, spunea despre Simion Popescu următoarele: „N-am avut un profesor mai bun, la şcoala normală de Institutori din Bucureşti, decât pe profesorul de religiune: protoprezbiterul Simion Popescu".
Părintele arhimandrit Iuliu Scriban, profesor universitar, scria următoarele la adresa lui Simion Popescu: "În Biserica noastră, multe ramuri de lucru s-au părăginit. Dar una dintre cele mai părăginite este aceasta: A învăţământului religiunii în şcoale. N-avem bărbaţi cari să fi păşit sănătoşi pe calea aceasta. Am avut odată pe protoprezbiterul Simion Popescu, dar altul de seama lui, nu s-a mai ridicat. Ah! Cu câtă ardoare îmi vorbea nu mai târziu decât ieri, un institutor din Bucureşti, despre munca acestui om! Despre impresiunile măreţe, pe care el, profesorul de religiune, le-a lăsat în sufletele şcolarilor săi! Şi după 20-30 de ani, ele sunt încă tot atât de vii şi aceşti foşti şcolari, azi oameni copţi, îţi vorbesc încă cu atâta înflăcărare! Şi nu e vorba de impresiuni subiective" .
Profesorul Simion Popescu nu a fost un profesor oarecare: el a fost un maestru al catedrei, în cel mai înalt înţeles al cuvântului un catehet versat, un apostol al credinţei şi al neamului. Episcopul Veniamin Ploeşteanul afirma: „Ora lui e o sărbătoare. Lecţiile lui erau izvorâte din adâncimea Sfintelor Scripturi, întărite prin multe exemple şi digresiuni, scoase din clasicitatea păgână, din istoria naţională, dar şi din raţiune. Dascăl luminat, adânc în teologie, naţionalist înfocat cu o măiestrie neîntrecută de artist, ştia să împletească problemele religioase, cu povestiri şi fapte, luate din comoara nesecată a Sfintei Scripturi, din istoria universală, din filozofi şi literatură; dar mai des din istoria patriei şi din viaţa veşnică".
Simion Popescu, stabilit fiind într-o casă modestă de pe Strada Plantelor din Bucureşti, avea să fie prima gazdă bucureşteană a poetului George Coşbuc. El - în seara zile de 24 decembrie 1889 - avea să-l conducă pentru întâia oară şi la Titu Maiorescu şi să asiste la lectura primelor sale poezii în casa acestuia, citite odată cu „Năpasta" lui Caragiale. În Strada Plantelor „popa" îl găzduia atunci, pe lângă Coşbuc, şi pe nepotul său, Simion Mândrescu, viitorul folclorist şi titular al catedrei de literatură germană de la Universitatea din Bucureşti.
Ca transilvănean a rămas legat în mod permanent de tradiţiile de luptă ale fraţilor aflaţi sub jugul Austro-Ungariei, el fiind unul din membrii cei mai însufleţiţi ai „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor". În anul 1906 a fost delegat de ardelenii stabiliţi în Bucureşti să rostească cuvântul de bun sosit pentru d-nul Karl Lueger de la Viena, susţinătorul Memorandului românesc prezentat Curţii Imperiale în anul 1892, şi totodată un apărător statornic al cauzei românilor.
Om de aleasă cultură, cunoscător al mai multor limbi străine, a scris mai multe lucrări de teologie, de pedagogie şi manuale didactice: 

 - „Geneza Evangheliilor, Studiu Biblic", Sibiu, 1880;
 - „Pnevma în Nicaeno-Constantinopolitanum. Studiu exegetico-dogmatic," Sibiu 1881.;
 - „Dezvoltarea primatului papal şi influenţa lui asupra creştinătăţii. Cercetări istorice", Sibiu;
 - „Septuaginta şi testul evreesc al Testamentului vechi în Biserica Ortodoxă. Studiu biblic", Bucureşti, 1908;
 - „Catehism pentru învăţământul religiunei dreptcredincioase răsăritene în şcolile primare", prelucrat după Moise Toma ed. I Sibiu, 1880 (ajuns în anul 1906, la a 10 ediţie) ;
 - „Explicarea evangheliilor duminicale şi ale sărbătorilor împărăteşti (pentru seminarii)", Sibiu, 1905;
 - „Sfinţii marii şi întru tot luminaţi Apostoli Petru şi Pavel", Sibiu, 1906.
Împreună cu arhiereul Calist Ialomiţeanu Botoşăneanu a publicat la Bucureşti, în anul 1902, un curs complet de Religie pentru învăţământul secundar:
 - „Istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament", cl.I
 - „Învăţătura lui Iisus Hristos", cl II
 - „Istoria bisericească", cl V
 - „Dogmele Bisericii Ortodoxe", III.
Trebuie să amintim faptul că printre primele cursuri de teologie românească se numără şi „Catehetica" lui Simion Popescu, ediţia a II-a apărută în anul 1892.
În timpul studiilor la Sibiu i-a avut ca profesori pe: I. Hanea, Nicolae Popea, N. Cristea, Ilarion Puşcariu şi I.Popescu, mari dascăli ai neamului românesc şi ai Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut.
Temperamentul său exploziv şi rigorismul moral i-au creat dificultăţi în viaţă, făcându-i imposibilă ascensiunea spre cariere mai înalte, atât în Ardeal, cât şi în Vechiul Regat. Cei care l-au cunoscut ca dascăl l-au înconjurat cu dragoste, cu stimă şi recunoştinţă toată viaţa. Putem afirma că Simion Popescu a fost o glorie a clerului şi a învăţământului românesc din epoca sa.
El a donat Bisericii din Râpa de Jos, în anul 1896, o Biblie. Această donaţie a făcut-o cu ocazia vizitei efectuate la mormântul părinţilor săi.
În cimitirul Bisericii din Râpa de Jos, aproape de altar, în partea de sud a acestuia, se află un obelisc pe care scrie: „familia preotului Vasile Popovici" . Credem că această piatră piramidală este aşezată la mormântul membrilor familiei preotului Vasile Popovici.
Simion Popescu este descendent al familiei Mândreştilor (este unchiul lui Simion C. Mândrescu, fiind frate cu mama acestuia).
Iată cum ni-l descrie nepotul său, Crăciun Ioan Mândrea, ţăran din Râpa de Jos, care a stat câţiva ani în Bucureşti la unchiul său pe vremea când avea şapte ani: „Îmi aduc bine aminte de unchiul Simeon Popescu căci venea în fiecare săptămână la unchiul Mândrescu. Era înalt, subţire şi uscăţiv, dar spătos. Avea un păr negru până la umăr şi o barbă foarte frumoasă, neagră ca pana corbului. Umbla numai în reverendă şi la gât avea o cruce legată cu un lanţ de aur. Dantura îi era toată de aur. Mie totdeauna îmi dădea câţiva bănuţi pentru covrigi sau dulceţuri".
Simion Popescu, om de o aleasă cultură, reprezintă şi acum pentru satul nostru o personalitate eminentă cu o valoare deosebită pentru cultura românească.
S-a stins din viaţă la data de 11 februarie 1919 la Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul „Sf. Vineri", în ziua de 13 februarie.